Istoria Covoarelor

        Primele covoare persane, executate manual bineînțeles, conform cercetătorilor și    specialiștilor își au rădăcinile în vechea Persie încă de prin anul 500 î.Hr.
       La începuturile sale, covorul persan a fost un element de bază, necesar în izolarea termică a a corturilor, lucru necesar mai ales în iernile aspre ale acelor timpuri din munții siberieni.
       Din secolul al V -lea a devenit un lucru necesar musulmanilor pentru cele cinci  rugăciuni zilnice și in zilele de sărbătoare. Toate lăcașurile de cult și credincioșii musulmani aveau aceste covoare pentru săvârșirea rugăciunilor.
       Ulterior, odată cu extinderea ariei de folosință, covorul persan a devenit un mijloc de exprimare artistică. Arhitecții, artiștii plastici designerii și nu în ultimul rând creatorii populari se inspiră în alegerea   formelor desenului și a culorilor din tot ce există în natură, prelucrat și de imaginația autorilor. Mai târziu simbolurile renascentiste și moderniste influențează desenul și coloristica covoarelor persane.
       Covorul persan este astăzi asociat  cu luxul pentru cei care îl utilizează, la diversificarea și evoluția lui contribuind și evoluția metodelor de execuție, de la covorul țesut  manual la cel tesut mecanic și în ultimul secol la cele țesute pe războaie mecanice automatizate precum și automatizrea proceselor de vopsire și cele de pregătire a firelor necesare realizării covoarelor.
 
PRIMELE COVOARE

          În anul 1949 în urma unor cercetări aheologice în munții Altai din Siberia a fost descoperit în valea  Pazirik, un covor de tip Pazirik, în mormântul unui prinț. Testele cu izotopul radioactiv de Carbon 14, a demonstrat faptul că acest covor fusese țesut în secolul al V -lea Înainte de Hristos. Tehnica utilizată indică un grad avansat în mânuirea acestei arte.
          Conform unor teorii ale experților în domeniu tehnica țeserii covoarelor a apărut cu cel puțin 3500 de ani înainte de vremurile actuale.
           Coorul Pazirik este considerat de experți ca fiind cel mai vechi din lume, care s-a păstrat, dar nu este un produs de origine artizanală nomadă ci un produs al unui centru de producție covoare, bine organizat, din acea perioadă.
           Mărturia istoricilor demonstrează că în urmă cu peste 2500 de ani,  în timpul regelui persan Cyrus cel Mare, nobilimea acelei perioade dețineau un număr mare de covoare superbe.
          Istoricii indică faptul că pentru regele persan Khosrow ( la jumătatea secolului al VI - lea ) a fost realizat un covor de vară Bahârrestân care avea 137,16 metrii lungime și 27,43 metrii lățime, fiid destinat pentru principala sală de ședințe a Palatului Imperial.
          Din secolul al VII - lea, odată cu ocuparea capitalei Iraniene Tuspawn, covorul a fost furat  de către arabi și împărțit în fragmente, date soldaților victorioși, ca trofeu de război. 

   Începuturile și dezvoltarea industriei covoarelor în Persia
Numeroase covoare (între 1.500 și 2.000) au fost conservate începând din perioada dinastiei safavide (1501-1732), dar datarea și stabilirea provenienței acestor covoare rămân foarte dificile. De asemenea, au fost conservate mult mai multe covoare din perioada dinastiilor Qajar (1786-1925) și Pahlavi (1925-1979). Inscripțiile reprezintă o indicație prețioasă pentru a determina realizatorii, locurile de fabricație, comanditarii etc. În plus, odată ce a fost fabricat un covor și rămâne într-un loc precis, el permite identificarea altor piese de artă care provin din aceeași epocă.
S-a acceptat, în general, în rândul specialiștilor ipoteza că în perioada dinastiei safavide s-a făcut trecerea de la covorul asigurat prin producția artizanală de către triburile nomade la statutul de «industrie națională» ale cărei produse au fost exportate în India, în Imperiul Otoman și în Europa. Exportul covoarelor a fost înfloritor, în perioada safavidă, către Europa (mai ales prin colonia portugheză Goa și către Imperiul Moghol (din nordul statului India), unde covoarele persane au stimulat producția locală. Câteva covoare safavide au fost, de asemenea, transportate de către Compania olandeză a Indiilor orientale către Batavia, Ceylon, Malaysia, Cochin, precum și către Olanda. Comenzi europene erau transmise în Persia pentru țeserea de covoare speciale : de exemplu, grupul « covoarele poloneze » au fost țesute, fără îndoială, la Ispahan, dar unele dintre ele poartă stema Poloniei.
Pornind de la relatările călătorilor europeni aflați în Persia și din alte surse textuale [16], se pare că existau ateliere de covoare regale la Ispahan, Kashan și Kerman. Aceste ateliere produceau covoare pentru palatele și moscheile șahului, dar și pentru a fi oferite monarhilor din țările vecine sau demnitarilor străini, unde continuau să se realizeze covoare pentru a onora comenzile nobilimii sau ale altor cetățeni. Cei care făceau comanda furnizau atunci capital sub formă de materii prime și plăteau salariile meșterilor în timpul cât dura fabricarea covorului dorit.
Dezvoltarea rapidă a industriei covoarelor în Persia, în epoca safavidă, pare să se datoreze gustului suveranilor pentru acest meșteșug de artizanat. Șahii persani Ismail I (1487-1524), apoi Tahmasp I (1524-1576) și Abbas I cel Mare (1587-1629) sunt recunoscuți pentru interesul manifestat pentru producția de covoare. S-a presupus chiar că ultimii doi suverani citați s-ar fi implicat personal în producția de covoare, mai ales prin desenarea motivelor artistice [17]. În decursul domniei lor, producțiile de covoare persane au fost cele mai importante din întreaga epocă safavidă.
Deși monarhii din dinastia safavidă transformaseră fabricarea covoarelor într-o industrie națională, triburile nomade și micile ateliere urbane au continuat să producă covoare persane, inclusiv după invazia afgană din anul 1722, care a pus capăt perioadei de domnie a dinastiei sus-amintite — deci și sprijinului acordat în favoarea producției de covoare. Totuși s-a demonstrat că Nadir Shah (1736-1747), fondatorul dinastiei afsharide și Muhammad Karim Han (1760-1779), fondatorul dinastiei Zand, au poruncit realizarea de covoare în sudul Persiei, reînnoind astfel mecenatul regal. Acesta a devenit politică de stat odată cu instaurarea dinastiei Qajar în anul 1797, producția de covoare reînflorind, încurajată mai ales de cererea locală. Exportul a rămas puțin răspândit până ce o conjunctură favorabilă de factori a făcut să explodeze exporturile. Într-adevăr, la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, epidemia de pebrină a atins viermii de mătase din Persia și a determinat scăderea puternică a producției de mătase, până atunci un element important al exporturilor acestei țări. În paralel, o cerere europeană masivă de covoare orientale, ca urmare a expoziției de la Viena din anul 1873, ca și formarea unei clase de mijloc numeroasă în Marea Britanie a deschis o piață importantă în Persia, care căuta un produs de substituire a mătăsii pentru export. Începând de la sfârșitul anilor 1870, Persia și-a crescut exportul în Marea Britanie (două companii engleze, Messrs. Ziegler & Co. și Hotz & Co. au înființat manufacturi în Iran), Franța și în Statele Unite ale Americii.
Din păcate, sfârșitul perioadei de domnie a dinastiei Qajar (1786-1925) este marcată printr-un paradox. Pe de o parte, au fost realizate covoare luxoase de mătase, de o calitate artistică comparabilă cu cele din secolul al XVII-lea. Pe de altă parte, calitatea generală a covoarelor scade prin introducerea coloranților de sinteză în Persia, interzisă totuși de către guvern în anul 1877.
Producția contemporană
Cele două războaie mondiale reprezintă o perioadă de declin pentru covorul persan. Producția de covoare reîncepe după anul 1948 grație sprijinirii acestei arte de către dinastia persană Pahlavi. În anul 1949 guvernul iranian organizează o conferință de presă la Teheran pentru a remedia problemele de scădere a calității covoarelor, constatată de mai bine de 60 ani (utilizarea anilinei și al coloranților pe bază de crom, scăderea de calitate a desenelor, folosirea nodului jofti). Cu ocazia acestei conferințe, au fost luate o serie de măsuri de către guvern care au condus la o reînnoire a tehnicii de confecționare a covoarelor persane.
 Producția covoarelor persane s-a diminuat puternic după revoluția islamică din anul 1979 din cauză că noul regim consideră covoarele drept un „tezaur național” și refuză să le exporte în Occident. Această politică a fost abandonată în anul 1984, dată fiind importanța covoarelor ca sursă de venituri externe pentru Iran. Exporturile cunosc un nou avânt la sfârșitul anilor '80 și al războiului dintre Iran și Irak. Ele s-au triplat ca valoare (de la 35 milioane US$ la 110 milioane US$) , în perioada martie-august 1986 — ceea ce contribuie la o scădere pe plan mondial a prețului covoarelor.
                  Astăzi, tehnicile tradiționale de țesere sunt reactualizate, chiar dacă producerea majorității covoarelor se realizează în mod mecanizat. Aceste covoare tradiționale țesute manual, cu deosebire de către copii și femei, ale căror degete subțiri produc un număr mai mare de noduri pe dm2 și sunt mai calitative și mai scumpe decât cele realizate mecanizat. Pot fi admirate numeroase piese foarte fine în ”Muzeul Covorului din Iran” din capitala Teheran.

               Astăzi majoritatea producției de covoare se realizeaza pe masini de țesut mecanice și automate, cu o viteză mai mult mare realizându-se cantități importante.
              De regulă pentru realizarea covoarelor plușate sunt necesare minimtrei tipuri de fire :
              - de urzeală - de regulă din bumbac
              - de batatură - din in, cânepă sau iută
              - firul pentru pluș   - din lână, mătase, lână în amstec cu fibre sintetice sau în totalitate fibre sintetice.
             Desigur din punct de vedere calitativ și al gradului de comfort cele cu pluș de mătase sau  lână sunt net superioare.
             Producția acestor covoare este cu mult mai mare ca urmare  a vitezei de lucru a utilajelor, a mecanizării și automatizării lor.
             Covoarele  mecanice comparativ cu cele executate manual sunt mai puțin calitative ca structură -  nr. de noduri și  greutate -  dar asigură totuși un comfort  deosebit, comparativ cu cel al covoarelor manuale.
              Calitatea și natura materiilor prime asigură și o longevitate mare - 40 - 50 de ani - a covoarelor mecanice.
              Desenatura este inspirată de tot ce ne înconjoară : plante,  flori, insecte, păsări și animale, dar și opere de artă ale marilor pictori. Imaginația creatorilor de modele/desene combină aceste elemente, in variante coloristice, rezutînd adevarate opere de artă care încântă ochiul.
              La anumite covoare mai vechi sau folosit uneori fir de aur sau argint, fir de mătase răsucit cu un fir metalic, obținându-se efecte foarte frumoase, care impresionează plăcut ochiul.
             Războiul de țesut a evoluat dealungul timpului de la primitivul război de țesut  orizontal, folosit acum numai de triburile nomade, care constă în două bare paralele între care se întind firele de urzeală, pe care lucrează executantul îmbinând firele de urzeală cu cele de bătătură, conform ”cartonului” . Cartonul reprezintă desenul care trebuie executat pentru realizarea covorului.
            Războiul a evoluat ajungând în timpurile noastre la războiul mecanic automat de țesut covoare, utilaj care permite datorită mecanismului Jaquard acționarea fiecărui fir de urzeală, individual sau în  grup conform comenzilor date de card sau CD, memorate pentru execuția desenului covorului.
             Pentru vopsirea firelor, înainte de apariția coloranților sintetici, la sfârșitul secolului al XIX - lea, vopsitorii foloseau doar coloranți naturali,provenind din substanțe vegetale.
             Astfel unele din aceste culori sunt:
             - culoarea roșie este dată de rădăcina de roibă
             - culoarea albastră ( foarte închisă, aproape de negru) este dată de foile de indigo
             - culoarea galbenă este dată de frunzele de viță de vie și șofran( un galben mai delicat )
             -  culoarea verde este obținută din amestecarea culorilor galben și albastru cu sulfat de cupru
             - culorile naturale ale lînii furnizează culorile alb, gri ( diferite nuanțe mai deschise/mai închise),           maro (care poate fi obținută și din coaja de nuca).
               Astăzi, majoritatea vopsitorilor utilizează coloranți sintetici (cu excepția covoarelor țesute de către triburile nomade, care mai folosesc încă coloranți naturali), majoritatea acestora fiind coloranți pe bază de crom, care dispun de avantaje în raport cu anilina și permit scăderea costurilor de producție.
              Pe anumite covoare și în anumite locuri sau chiar în mijloc, este posibil ca vopseaua să-și schimbe nuanța. Această modificare a culorii este denumită abrash și reprezintă dovada că acel covor a fost vopsit cu coloranți vegetali, care în timp își diminuează intensitatea culorii.

Arhitectura unui covor
Cum este vorba de o operă de arhitectură, covorul se confecționează pornind de la un plan (denumit « carton »), care indică compoziția sa, dispunerea modelelor decorative și a motivelor. Planul este desenat de către un maestru (ostad în limba persană), care nu este de meserie țesător, ci chiar pictor. Schema unui covor reproduce adesea coperta unui manuscris; ambele arte sunt în mod intim legate dat fiind faptul că desenatorii lor sunt adesea aceiași pictori.
Se disting două tipuri de scheme: scheme orientate și scheme neorientate.
Părțile unui covor
Părțile componente ale unui covor au următoarele denumiri:
Marginile secundare: pot fi interioare sau exterioare (cu referire la marginea principală) și sunt mai mult sau mai puțin numeroase și mai mult sau mai puțin strâmte. Uneori, marginile exterioare sunt de o culoare unitară.
Marginea principală: completează ornamentația covorului și adaugă un echilibru ansamblului.
Câmpul: este constituit din partea internă a covorului, delimitată de către marginile cadrului.
Colțurile: colțurile sunt determinate de către unghiurile câmpului.
Medalionul central: medalioanele sunt de diferite forme: circulare, ovale, în formă de stea sau de poligon. Pot fi asortate cu diverse pandantive.
Scheme orientate
Sunt desenate în jurul unui singur ax de simetrie și impun un sens covorului, care poate fi privit doar dintr-o poziție unică. Covoarele figurative adese sunt concepute în această manieră. De asemenea este cazul covoarelor de rugăciuni, care au un câmp ornamentat cu un arc sau o nișă denumită mihrab.
Scheme neorientate
Aceste covoare pot fi privite din orice poziție deoarece desenele sale nu sunt orientate. Decorația constă sau din motive continue, sau din motive asemănătoare care se repetă până la a acoperi totalitatea câmpului.
Scheme cu motiv centrat
Acest tip de covoare este de asemenea desenat pentru a fi privit din orice poziție, dar compoziția sa posedă un element central dominant în jurul căruia sunt dispuse găsesc motivele secundare.
Motive decorative
Covoare cu decor geometric
      Motive animaliere de inspirație geometrică: de la stânga la dreapta câine, cocoș, cămilă. Acestea reprezintă gustul particular al artizanului sau ale tradițiilor unui trib.
       Aceste covoare sunt decorate cu elemente lineare (linii verticale, orizontale și oblice). Desenul este foarte simplu și adesea format prin repetarea aceluiași motiv. Desenele geometrice se găsesc cel mai adesea pe covoarele nomazilor din micile sale din Anatolia și din Caucaz. Motivele geometrice s-au transmis din generație în generație; pentru un ochi format este ușor de a recunoaște tribul de unde provin aceste covoare.
Covoare cu desene curbilinii sau florale
Acestea sunt rezultatul unei evoluții care a succedat artei islamice, căreia îi aparțin.
Aceasta este epoca dinastiei safavide și în particular a șahului Tahmasp I (1523-1576) când au fost create primele covoare cu motive florale, cu scopul de a satisface gusturile safavizilor. Diferența dintre covoarele nomazilor și covoarele florale se datorează rolului « meșterului popular » (ostad). Acesta desenează cartonul care va fi reprodus de către țesători. Desenele covoarelor nomade sunt transmise din generație în generație.
Simboluri și semnificație
Covorul a îndeplinit întotdeauna în Orient o funcție dublă, practică și simbolică, al căror sens se pierde uneori în actualitate. El constituie un spațiu magic unde marginile reprezintă elementele terestre realizate pentru apărarea câmpului, locuit de către sfera universului și de divinitate.[18]
Una dintre decorațiile cele mai comune este arborele, arborele vieții, care reprezintă fertilitatea, continuitatea și servește drept legătură între subpământesc, pământesc și divin. Acest motiv datând din perioada pre-islamică este reprezentat adesea pe covoarele de rugăciune persane.
Norii, care într-o formă foarte stilizată se pot transforma în trefle, simbolizează comunicarea cu divinitatea și protecția divină.
Medalionul central reprezintă soarele, divinul, supranaturalul. La anumite covoare, colțurile reiau motivele medalionului central; aceste patru elemente au atunci semnificația de porți de apropiere și de protecție al centrului divinității.
Grădina, asociată paradisului (cuvântul derivă de fapt din limba persană veche, unde pairideieza semnifică « grădină », « cercado », care a dus la termenul de pardis în limba persană) dă loc unui tip de compoziție care apare începând din secolul al XVII-lea în Persia pentru a imita grădinile șahului, divizate în parcele rectangulare sau pătrate de către alei și canale de irigații (chahar bagh).
De asemenea pot fi întâlnite și covoare cu teme cinegetice: vânătoarea este o activitate apreciată de către șah, care cere cunoașterea și înțelegerea naturii. Această temă este de asemenea asociată paradisului și activităților spirituale, pentru că vânătoarea se derulează adesea într-o natură care poate evoca grădinile paradisului. Covorul din Mantes, datând din cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea și conservat la Muzeul Luvru este un bun exemplu în acest sens.